Cum îți influențează muzica viața: artiștii pe care îi asculți vorbesc despre tine mai mult decât crezi

Fie că ne dăm seama, sau nu, muzica face parte din viețile noastre, ale tuturor. Cu toții avem cel puțin o melodie preferată care, inevitabil, ne aduce aminte de persoane dragi nouă, ori chiar de momente din viață care nu vor fi uitate niciodată, astfel.

Încă din copilăria timpurie, viața mea a fost influențată de muzică. Recunosc, aici, părinții mei au avut o contribuție colosală. Conform poveștilor, mama s-ar fi ocupat intens de educația mea muzicală, încă de dinainte să mă nasc, ascultând frecvent muzică clasică, în timp ce era însărcinată – fiind convinsă că acest gen muzical ajută la bunăstarea copilului.

Cumva, mama a avut dreptate. Chiar și acum, la câteva zeci de ani depărtare, încă îmi găsesc liniștea în muzică, cu toate că, ulterior, gusturile muzicale mi s-au diversificat, înclinând și înspre alte genuri. Fără niciun dubiu, dragostea pentru muzica clasică a rămas neschimbată.

Obiceiurile mamei, în acest sens, au continuat și mai târziu când, seara, obișnuia să închidă toate luminile din casă, să pună „Anotimpurile” lui Vivaldi la pick-up și să mă impulsioneze, astfel, să-mi imaginez, în funcție de sunet, iarna, primăvara, vara și toamna.

Mai târziu, rolul „educatorului muzical” a fost preluat de tatăl meu, cel care m-a introdus în tainele rock-ului. De la el am rămas cu dragostea pentru Cargo (în formula: Kempes, la voce), de aici încercând să descopăr de una singură noi și noi trupe care aveau să intre, peste ani, în top zece muzică favorită.

Concertele, locul unde oamenii vin ca să se întâlnească cu cei ca ei

Când am ajuns la vârsta adolescenței am descoperit, inevitabil, magia concertelor rock, dar și trupe care reușeau să îmbine la perfecție gusturile muzicale ale mamei mele, cu cele ale tatălui. Și uite așa am aflat că, în lume, există trupe de symphonic rock (subgen al rockului progresiv). M-am îndrăgostit pe loc de muzica celor de la Lacrimosa, Nightwish, Therion, Epica sau Within Temptation (firește, lista e mult mai lungă de atât).

Lor, li s-au alăturat clasici ca Pink Floyd, Queen, Metallica, David Bowie și, un pic mai târziu, Nick Cave.

Festivalul Artmania a fost primul la care am simțit, în adevăratul sens al cuvântului, cât de frumos poate să fie să aparțin unei comunități de „rockeri”, asemenea mie. Vedeți voi, pe vremea când eram eu adolescentă, dacă erai „rocker” erai considerat automat „satanist”, fiind deseori blamat pentru asta. Mă bucur enorm să constat că generațiile mai noi de rockeri nu se mai confruntă cu aceeași stigmă.

Chiar și așa, în ciuda a ceea ce am spus mai devreme, beneficiile sufletești pe care mi le dădea muzica reușeau să fie mult mai importante decât eventualele mici neplăceri cauzate de cei care-și țineau creierul închis într-o cutie. Așadar, în loc să încerc să mă „integrez” în turmă, am continuat să ascult ceea ce mă făcea fericită. Și bine am făcut! Nu de alta, însă n-a durat mult până când să întâlnesc oameni care să vorbească „pe limba mea”. Așadar, nevoia de integrare cu forța a dispărut, ca prin minune.

Dacă ar fi să-mi amintesc de concertele care mi-au marcat existența, aș menționa două dintre ele.

Primul s-a întâmplat la festivalul Artmania, de la Sibiu, în 2013, unde am plecat convinsă să-i văd, pentru a doua oară live, pe cei de la Lacrimosa. Nu numai că am avut parte de prima experiență de concert cu adevărat extraordinară, însă cu această ocazie am descoperit, pentru întâia oară în viața mea, cum reușește muzica să ne umească. Închipuiți-vă o ploaie torențială, cu tunete și fulgere, și un cort desfăcut, întins de cineva peste toți cei din imediata apropiere a sa, fără să conteze dacă îi cunoștea, au ba.

A doua experiență, pe care n-am s-o pot uita nicicând, este cea de la concertul lui Nick Cave, din 2018, din București. De data aceasta, cel care a reușit să unească publicul a fost chiar Cave care, contrar așteptărilor, a coborât printre oameni, ca mai apoi să cheme o parte dintre fani pe scenă, alături de el, asta după ce a strâns mâinile tuturor oamenilor pe lângă care a trecut, prin mulțime. O lecție unică de omenie și de candoare, venită din partea unui artist atipic.

De ce muzica nu trebuie să lipsească din viața unui om

Din punctul meu de vedere, muzica ar trebui să fie nelipsită din viața unui om. Nu vă temeți, n-am să sugerez că toți oamenii planetei ar trebui să asculte rock și/sau muzică clasică, pentru că gusturile (nici măcar cele muzicale) nu se discută – fiecare dintre noi va rezona cu un anume gen muzical, în funcție de compoziția sa chimică, dar și de educația primită acasă, în primii ani, după cum aminteam la începutul acestui articol. Important, până la urmă, este să nu lăsăm discrepanțele, în ceea ce privește gusturile muzicale, să ne despartă, ci să le dăm ocazia să ne unească.

În definitiv, muzica poate să fie pasamentul ideal atunci când nimic altceva nu reușește să fie. Sfatul meu este ca, dacă nu ai găsit încă acea muzică care reușește să vorbească pe limba ta, să o căuți. Ea sigur este acolo, așteptând să fie descoperită.

Artiștii pe care îi asculți vorbesc despre tine, doar despre tine

Oricât de arogantă ar putea să pară această afirmație, ea e cât se poate de adevărată, deși contradictorie. Firește, nu trebuie, sub nicio formă, să fie privită ad-literam, întrucât, dacă nu ai avut norocul să cunoști vreunul din artiști și să-l/s-o faci să se simtă inspirtat/ă de tine, niciunul nu va vorbi, literalmente, despre tine. Însă dacă tu, ca ascultător, vei reuși să te regăsești în versuri, sau poate chiar în respectivele acorduri muzicale, cu siguranță se poate spune că artistul și-a atins scopul.

Așa că, da, artiștii pe care îi asculți vorbesc despre tine și despre experiențele tale de viață. Nu mă pot hotărî, însă, dacă ei te aleg pe tine, ori invers, tu pe ei. În mod clar, s-ar putea să vă întâlniți undeva la jumătate de drum.

Un sfat de încheiere: acum, că tot s-au mai relaxat un pic restricțiile, mergeți la concerte și bucurați-vă de viață. Cântați, țopăiți, dansați și simțiți vibe-ul celor ca voi, din plin.

La sfârșitul vieții, cu asta rămânem: cu amintirile frumoase.